Cuplu: relaţia şi comunicarea

Naşterea unui copil în mod normal este o perioadă de fericire care uneşte cuplul. Dar pentru părinţii unui copil diagnosticat cu defect congenital la inimă, vestea poate fi ca o bombă perntru relaţie.

Deşi nu există nici o cercetare care să dovedească că numărul de separări sau divorţuri sunt mai mari în rândul părinţilor cu copii cu defecte congenitale cardiace, comparativ cu părinţii copiilor sănătoşi, este clar că un asemenea diagnostic zdruncină fundaţia chiar şi a celei mai puternice relaţii. Dacă vrei să îţi prezervi relaţia este esenţial să păstrezi comunicarea deschisă şi activă.

Asimilarea veştilor

Când părinţii primesc vestea că al lor copil are un defect congenital cardiac, ei trebuie trebuie să o asimileze la diverse nivele: ca indivizi, ca cuplu şi ca familie.

Mama şi tatăl trebuie să proceseze vestea individual, la un nivel emoţional până să o poată accepta. În acelaşi timp, nici unul nu trebuie să uite că partenerul a primit aceeaşi lovitură şi că modalitatea de procesare a şocului poate fi foarte diferită.

În timpul perioadei de asimilare, un părinte poate cere suport emoţional de la celălalt fără a realiza că respectivul nu este pregătit sau dispus să-l ofere. Fiecare persoană are o viteză şi o capacitate diferită de a procesa şi rata lor de asimilare s-ar putea să nu se coreleze pentru o perioadă îndelungată.

Viteza cu care vestea este procesată şi acceptată va depinde atât pe factorii personali interni, cât şi externi. Sunt multe elemente externe, incluzând momentul diagnosticului (în timpul sarcinii sau la naştere), vârsta copilului la diagnosticare, dacă este necesară intervenţia chirurgicală, planuri viitoare de tratament şi şansele de recuperare, pentru a numi câteva. Aşa cum caracteristicile individuale ale părinţilor sunt variate, precum vârstă, educaţie, religie sau personalitate, toate joacă un rol în reacţia în faţa veştii.

Pentru toate aceste motive este greu de previzionat reacţia părinţilor la aflarea veştii că al lor copil are un defect congenital cardiac.

Ce spun experţii

Studii desfăşurate în ultima perioadă a anilor 1970 şi începutul anilor 1980 nu indică o rată de divorţ şi separare legală în rândul părinţilor copiilor cu boli congenitale cardiace semnificativ diferită de cuplurile cu copii sănătoşi. Alte rezultate mai recente indică că nivelul de insatisfacţie maritală este mai ridicat în rândul părinţilor copiilor cu boli cardiace, iar mama prezintă un risc mai ridicat de eşec marital decât mamele copiilor sănătoşi. Însă, nimeni nu ştie dacă acest risc se concretizează sau nu într-o rată mai mare de separare legală, divorţ.

Ce a fost demonstrat clar este că părinţii copiilor cu defecte cardiace trec prin etape de risc în stabilitatea mariajului. De ce? În general din cauza comunicării slabe între membrii familiei – până la un punct unde poate dispărea complet. Înţelegerea procesului poate ajuta la minimalizarea consecinţelor.

Identificarea inamicului

Pentru început, este importat de înţeles că nu este numai procesul de acceptare a diagnosticului, dar şi vestea diagnosticului în sine poate forma bariere în comunicarea eficientă între parteneri. Aceste bariere includ:

• Oboseală fizică
• Oboseală emoţională cauzată de stress, anxietate, durere şi blocaj mental
• Lipsa de timp pentru sine
• Incapacitatea de a reflecta
• Sentimente de impotenţă
• Frica de a arăta slăbiciune sau stress poate dărâma o persoană
• Frica că durerea unei alte persoane te poate trage şi mai tare în jos
• Frica de a face partenerul să sufere
• Sentimente de totală dezorientare şi lipsă de control asupra situaţiei

Însă, cuplul trebuie să înţeleagă că este esenţială comunicarea dacă doresc să rămână împreună.

Scuză-mă, dar cine eşti?

La început, impactul dureros al veştii poate fi principalul motiv pentru necomunicare, însă sunt şi alte motive care sunt mai dificil de explicat şi de acceptat.

Experienţa unui copil cu o boală congenitală cardiacă poate determina apariţia într-o persoană a unor sentimente pe care nu le-a mai simţit niciodată şi reacţia la acestea poate fi complet neaşteptată, chiar şi pentru indivizii implicaţi. Partenerii se pot, în schimb, simţi confruntaţi cu o persoană pe care nu au mai vazut-o niciodată – cineva care pare a fi un străin.

De fapt, individul afectat poate deveni străin şi propriei persoane, descoperind reacţii, nevoi şi dorinţe pe care nu le-a mai experimentat. Aceste reacţii pot nu numai să fie inhibitorii, dar şi o modalitate de a accepta. Rezerve de curaj şi putere necunoscute până atunci pot fi descoperite, precum şi panică aproape incontrolabilă. Dacă sentimentele sunt pozitive şi altruiste, faptul că acestea sunt noi nu va fi o problemă în a le înţelege şi a le manageria emoţional. Dificultăţile apar în momentul în care sentimentele persoanei nu sunt văzute ca social acceptate nici de ei sau de oamenii din jur.

Sentimente de vină

Atunci când copilul are mai mare nevoie de el, un părinte va dori să fugă, să fie cât mai departe posibil. Vor dori ca nimic să nu se fi întâmplat. Vor merge chiar până acolo în a-şi dori ca al lor copilul să nu se fi născut. Conştientizarea acestor dorinţe poate face persoana să se simtă vinovată sau că nu sunt părinţi buni şi nu se pot ridica la nivelul aşteptărilor. Se pot simţi, de asemenea, ruşinaţi, dezamăgiţi sau neputincioşi. În momente ca acestea vor dori să apeleze la partener pentru înţelegere şi ajutor. Va fi însă dificil să primeşti aşa ceva, dacă partenerul are aceleaşi sentimente. Dacă modalitatea de acceptare a partenerului este radical opusă (de exemplu, dacă au sentimente intensificate în a-şi dori să fie cu copilul, să-l protejeze, să “facă sacrifici” pentru el), atunci situaţia este şi mai complicată, astfel celălalt se va simţi şi mai rău sau vinovat. Învinovăţirea ta s-ar putea să vină din partea partenerului sau chiar din partea ta.

Acceptarea situaţiei

Reacţiile sunt multe şi variate şi nimeni nu ştie cu adevărat cum va răspunde până când situaţia nu se prezintă. Însă, orice reacţie este normală atunci când te confrunţi cu o situaţie care are un impact emoţional atât de puternic. Nu există reacţii bune sau rele, pozitive sau negative. Nimeni nu trebuie să se simtă ruşinat sau inferior datorită a ceea ce simte; este doar o chestiune de a face un efort onest în a detecta orice reacţie care poate fi periculoasă, pentru siguranţa personală, a cuplului şi a familiei, în vederea atacării ei şi eradicării ei treptate.

Fiecare pentru sine

Noile circumstanţe necesită adesea schimbări în viaţa de familie. Noile nevoi conduc la o redistribuire a rolurilor în familie. Fiecare membru al cuplului este forţaţ să se comporte în concordanţă cu aşteptările de la fiecare gen.

• Cariera (în mod normal a mamei) este suspendată, pentru că trebuie să petreacă mai mult timp cu copilul bolnav. Această înseamnă că mama s-ar putea să fie nevoită să renunţe la serviciu.
• Întreţinătorul (în mod normal tatăl) este forţat să petreacă mai mult timp la muncă, mai ales dacă costurile au crescut şi veniturile au scăzut, ca urmare a renunţării la serviciu a unuia din parteneri.

Nevoia de “specializare” măreşte distanţa (chiar fizică) în cuplu şi face comunicarea mai dificilă.

Alegerea armelor potrivite

Pentru a face faţă tuturor acestor factori de stress (precum şi alţii potenţiali, ca îngrijirea celorlalţi copii sau călătoriile la spital), cuplu trebuie să întreţină metodele corecte pentru creşterea comunicării şi înţelegerii. Acestea sunt:

• Găsirea momentului potrivit să discute – nu la sfârşitul fiecărei zi, când ambii parteneri sunt obosiţi fizic şi/sau emoţional.
• Încercarea de a controla situaţia. A se evita a fi conduşi de evenimente sau sentimente.
• A fi onest.
• A asculta fără prejudecăţi.
• A arăta empatie. A te pune în locul celeilalte persoane.
• A gândi înainte de a vorbi.
• A fi deschis.
• A întreba.
• A respecta.
• A oferi partenerului spaţiu.
• A a avea încredere în tine şi partener.
• A fi răbdător: cu tine, cu partenerul şi situaţiei.
• Perseverenţă.

Concluzii

Atunci când suferi foarte mult, ajută să nu te simţi singur. Sunt momente când te simţi atât de deprimat, încât pare imposibil să ajuţi pe altcineva. Însă este întotdeauna posibil să oferi dragoste, înţelegere şi respect. Fiecare are propria viteză cu care se adaptează şi depăşeşte obstacolele. Aceasta este o realitate pe care toţi membrii familiei trebui să o accepte. Provocarea constă în a adapta viteza fiecăruia astfel încât nimeni să nu fie marginalizat. Diversitatea îmbogăţeşte şi fiecare trebuie să-şi găsească locul în noua structură familială, acolo unde se simt cel mai utili în a atinge starea de bine generală.

Comunicarea onestă este cea mai bună modalitate de a evita introvertirea, distanţarea şi neînţelegerea. Ambii parteneri trebuie să facă un efort, să facă un pas înapoi şi să reflecteze asupra a ceea ce face comunicarea dificilă şi ce pot face pentru a o schimba. Comunicarea trebuie să devină o prioritate pentru garantarea sănătăţii emoţionale a întregii familii.

Referinţe

Autor(i): María Escudero

María Escudero, care are un doctorat în Istorie, este co-fondator şi preşedinte ales (din 2003) a Fundaţiei Menudos Corazones – organizaţie Spaniolă care ajută oamenii afectaţi de defecte congenitale la inimă. Ea a scris numeroase articole şi din 1888 ţine prelegeri asupra diferitelor aspecte psihosociale legate de defecte congenitale cardiace pentru diverse audienţe.

Revizuit de: Araceli Galindo

Ultima actualizare: 2009-04-24